Pagină:Nicolae Iorga - România mamă a unității naționale v.1.djvu/380

Această pagină nu a fost verificată

Vlad-Vodă Țepeș, Acesta au făcut cetatea de la Poienari și au făcut sfânta mănăstire de la Snagov”. Țepeș a putut fi ctitor aici ca și Matei Basarab la Căldărușani, ducând mai departe ceia ce altul începuse; căci mănăstirea capătă daruri încă de la înaintașul său Dan fiul lui Mircea. Ziditorul cel vechiu pare a fi un boier sau Domnul însuși, încă supt Mircea. Locul era bun și pentru apărare, când se ridicau podurile și năvălitorii fară luntri, după fuga pescarilor mănăstirii, se găsiau înaintea zidurilor înalte și groase pe piatra cărora se linciuriau apele line, cu funduri adânci și mâloase. Poate că aici s’au adăpostit boieroaicele și copiii când Sultanul Mohammed al II-lea însuși a venit să vadă ce viteji cresc pe acest pământ sălbatec.

Dacă Țepeș a stat aici, și sângele a trebuit să curgă, sângele care era pentru sufletul acesta tiran ca un vechiu vin ce încălzește inima și iuțește mersul gândurilor. Așezată lângă București, mănăstirea a primit din când în când trupuri de boieri mari, fiind socotită ca un loc de îngropare ales. Astfel se odihniră aici pe rând, — lângă vechii boieri din vremea lui Neagoe: Pârvul din Craiova, Marele-Vornic, și Logofătul Ioan, ajuns prin pocăință un smerit monah, — cu ajutorul calăilor lui Mircea Ciobanul și lui Alexandru, fiul acestuia, toți fiii lui Dragomir Postelnicul și ai soției lui, Marga. După uciderea celui d’intăiu, mama cuprinsă de durere părăsi plăcerile zădarnice ale lumii și îmbrăcă veșnicul doliu al călugăriei, numindu-se de-acum înainte monahia Eufrosina. Ea se îngriji ca fiecare dintre copiii ei iubiți să fie acoperit după datină cu o piatră frumos săpată, în care i se pomenia fără niciun fel de plângere chipul morții. Apoi cândva, — căci pe groapa ei n’a lăsat să i se însemne clipa plecării către ai săi, pe cari-i doria de mult —, bătrâna călugăriță