loc pe credincioșii unui sat sau ai unei singure mahalale puțin locuite. Șiruri de stâlpi împart în trei spațiul cel îngust al lăcașului. Minunate picturi din cea d’intăiu jumătate a veacului al XVI-lea acopăr zidurile: pe lângă marile icoane ale Adormirii Vovedeniei. Intrarea în biserică, — de și se spune că a fost cel d’intăiu hram —, ni înfățișează de două ori, la dreapta pronaosului și pe fața de către altar a vechiului părete despărțitor, pe Mircea Ciobanul și familia lui, în care deosebești pe Chiajna, — nu femeia strașnică din nuvela lui Odobescu, ci o față rotundă, tânără, cu păr bălan, sămănând cu Ștefan-cel-Mare, bunicul.
Aceasta a fost biserică de mănăstire, și călugării vor fi încăput numai bine în cuprinsul ei întunecat, care miroase acum a muced și mort, a țărână și a mormânt. Mai de mult, forma era o cruce, al cării mâner îl alcătuia un pridvor cu stâlpi rotunzi; un singur turn se ridica înaintea punctului unde se umflă în dreapta și în stânga absidele căptușite cu strane. Podoaba o făceau două rânduri de ocnițe: cele de jos, lunguiețe, întregi, cele de sus în arcuri, în turn, ele mergeau de sus pănă jos, coprinzând în boltirea lor ferestuicele înguste, ca niște mari sprincene încondeiate de-asupra unor ochi mărunței.
Cine a fost ctitorul d’intăiu al celei mai vechi din cele trei biserici de aice nu se poate spune, dar de sigur că un om din veacul al XIV-lea, care în Țara-Românească, ca și în Moldova, a dat operele de arhitectură religioase cele mai frumoase în spațiul cel mai mic, și fără îndoială și lucrurile cele mai originale ale meșteșugului clădirii la Români. Piatra de pomenire a întemeietorului a căzut, s’a distrus, dacă nu va fi zidită undeva în încurcăturile reparațiilor de mai tărziu[1]. Cronica țării scrie însă așa: „
- ↑ S’a găsit o piatră; ea trebuie să fi fost pusă în amintirea reparației de Brâncoveanu.
