mare turn ca acela de la biserica din Câmpulung păzește spre București: în el vor fi fost de atâtea ori străjeri la apropierea Turcilor sau în timpuri când se mișcau hoții în aceste păduri care sânt cele, vestite, ale Vlăsiei. De la el pornește clădirea, cu două caturi: cel de jos are arcade de piatră, cel de sus își sprijină arcurile pe bețișoare înegrite ca în cerdacele de demult.
Erau odată cinci sute de călugări aici, și dincolo de gratiile de fier ale fereștilor trăia o viață de adevărată credință, de adevărată mustrare a cugetului și une ori de adevărată muncă a minții, căci aice, de pe la 1780 înainte, când Căldărușanii s’au îndreptat după povețele lui Paisie Rusul, reformatorul din Moldova, s’au scris și s’au tălmăcit, de Macarie și de alții, multe cărți, în limbi felurite. Acum vre-o patruzeci de bieți călugări nevolnici, și unii dintre dânșii desgustător de murdari, rătăcesc prin întunerecul încăperilor goale, având de tovarăși câni flămânzi, Țigani vagabonzi și pisici sălbatece[1]. Ei merg și ucum la slujba de zi și cea de noapte, dar gândul lor fuge la gazetele din București mai mult decât la ceasloave. Marea clădire care cuprindea pe frați la masa lor împreună, e pustie. Adevărata viață e aceia a rândunelelor negre care-și au cuiburile supt arcade și taie văzduhul, neprecurmat, cu trupurile lor supțiratece și cu strigătele lor ascuțite.
Drumul spre Țigănești trece prin marea comună Lipia-Bojdani, vestită prin răzvrătiri. Locuitorii, împrăștiați prin mai multe sate, sânt atâția câți ar face cinste cutărui oraș de provincie; numărul lor
- ↑ Se zice că o reformă ar fi intervenit (1916). Astăzi buna disciplină a părintelui egumen Atanasie Dincă, om tânăr, de înaltă cultură și nobile scopuri, tinde a da altă viață mănăstirii.
