nouă. Biserica mănăstirii e prefăcută de iznoavă, în 1838, cu geamlâcuri în față și sfinți simandicoși, cum nu-i știa vechea zugrăveală religioasă[1]. Dreasă după gustul timpurilor noastre și bolnița, din care răsare câte un moș bătrân care-și mișcă abila picioarele în mijlocul bucuriei primăverei ce se vădește în lumină și cântece. Din vremile Regulamentului Organic sânt, așa cum se văd astăzi, și casa starețului și casa de oaspeți și atâtea case particulare, ale călugărilor înstăriți. În aceia din margene stă, când nu-și mângâie, călătorind, ambiția rănită fără de leac, vestitul fost Mitropolit Primat Ghenadie. Mitropolitul Iosif a fost la stăreție în timpul când Ghenadie se afla în Scaunul păstoresc din Dealul Mitropoliei. Un alt Mitropolit a locuit aici, atunci când el era numai smeritul diacon Grigorie, fiind totuși una din luminile Bisericii românești, și la Cocioc se arată clădirea ruinată unde prin ostenelile lui se tipăriau cărți prin anii 1820. O amintire încă, pe care o lasă vremea noastră, — și aceasta e o amintire frumoasă,— este, supt coperișul de tablă al unei fântâni, o pânză de Nicolae Grigorescu. Atunci când el era un tinerel zugrav de icoane de șaptesprezece ani, mâna lui, pe care n’o călăuzise nici învățătura, nici sfaturile, a înfățișat cu o deplină siguranță, în preajma sfinților stâlciți ai bizantinismului corcit de dăunăzi, scena Izvorului Tămăduirii: Maica Domnului de sus, sfinții de lângă dânsa, cutare chip de Împărat bătrân sau de femeie prezic un maestru[2].
Vechimea trăiește în zidurile de apărare și de locuință care ascundeau biserica de la început. Un
