zările. Câmpia se prăvale la dreapta într’o „căldare”, o „căldărușă”, în care izvoare puternice au întins o pânză de apă ce se înoiește, sorbită de-asupra de soare. Lacul se înfundă în malurile înalte, înfige în ele mici golfuri ascuțite: din loc în loc, ostroave mărunțele își arată țepii de rogoz și ierburi înalte: li se zice cociocuri, și în desișurile lor se prind peștii cari fac ici și colo vârtejuri luminoase când se zbat de bucurie în apă călduță. Luntrași cu comănace și haine de șaiac cafeniu vâslesc în vechi bărci dintr’un singur lemn, înguste, scorojite și brăzdate de adânci tăieturi de bătrâneță.
Părinții pescari, cari urmează pilda lui Petru Apostolul în luntri care nu sânt mai bune decât ale ucenicului credincios al Mântuitorului, vin de la frumoasa mănăstire care se desfășură mândră în față. Pe fondul de păduri dese și înalte, pe care le-a cruțat pănă acum vremea noastră de speculă fără mustrări de cuget, se desfac zidurile înălțate de Matei Basarab și turnurile de lemn de la trei biserici.
Întri prin livada catifelată, sămănată cu flori galbene rășchirate în raze, cu măciulii de puf înstelat care zboară la fiecare pas și atârnă scânteietor în aier, cu petale cărnoase ce se desfac albe din merii în floare. O turmă paște, într’o necontenită clătinătură moale a blănilor sure și negre, pe când măgarii cari o întovărășesc în rătăciri, măgari groși, buhoși, foarte nețesălați, smulg lacomi iarba vânjoasă. Un cioban cu comănac, închircit și cu mutra îndobitocită, se lasă în genunchi, făcând cruci și mătănii înaintea egumenului de la Căldărușani, care ni arată îngustul pământ pe care-l stăpânește astăzi după secularisare mănăstirea lui Radu Mihnea și a lui Matei Basarab, care s’a hrănit odinioară din rodul a „patruzeci de moșii».
Biserica de la Cocioc și biserica din cimitir sânt
