care fac să nu poată uita pănă și aceia cari nu-și îmbogățesc sufletul prin întrebarea cărților.
În mijlocul orașului, statuia lui Tudor Vladimirescu. Monumentul și exproprierile locului ar fi costat mai multe zeci de mii de lei. Nu prea face, cu toate gândurile bune. Tudor se razimă pe o grămadă de bolovani, sprijinită și ea de o coIoană. Un leu strașnic, cu trupul mic și capul mare, — față de Tudor însuși el pare un chien-lion, — se învârte jos, cu gura deschisă spre ragăt. Eroul, fără asămănare, e lipsit cu totul de mișcare. Sabia și-o ține ca un bețișor. Teaca e și ea desfăcută de trup. Dintr’un oarecare punct de vedere, luptătorul apare ca străbătut de o curioasă armă lungă, cu două tăișuri.
Represintații teatrale ale unei trupe din lași, care răspândește gustul de teatru și… dialectul. Rețeta mi se spune că e bună, și chiar jocul satisface. „Aristocrația” locală (este, și are trăsuri pentru un orășel cât o batistă) se ține însă de-o parte. Chiar când au rămas în orașele noastre de provincie, boierii nu mai represintă un element de inițiativă, de cultură și de viață.
Foarte frumoasă grădina publică, vechiul zăvoiu. Viind însă lume puțină ca să se primble (firește clasele sociale, într’un orășel de 6.000 de oameni, țin să nu se amestece), nisipul și prundul grămădit se înalță ca și cenușa pe coastele Vesuviului. Unii vechi copaci sânt minunați. În adâncurile, nestrăbătute încă de cărări pentru primblare, se țin chiar cerbi și ciute.
În fața luxoasei Primării și de jur împrejurul bisericii Sfinților Apostoli, — frumoasă, bine îngrijită, cu turnuri înălțate însă prea mult; înlăuntru,
