ale timpului, pecetluite cu stema pe care o țin doi lei.
Și, dacă te duci în cutare șopron, vei găsi, între multă lemnărie veche și fierărie ruginită, marea carătă de gală, cu roțile uriașe, hamurile bătute cu stema aurită, aurării sculptate de-asupra, cu îmbrăcăminte de mătasă roșie țesută cu coroane și inițiale. Astăzi însă așa de sfărmată, crăpată, ștearsă, uitată,— ca și cum n’ar mai fi fost vremea alaiurilor de altă dată, când acel om supțiratec și mlădios, cu ochii mari adânci, părul negru buclat și mustața de cavaler, era Domnul țării: „Io Alexandru Dimitrie Ghica Voevod și Domn”!
Și uite par’că-l văd prin cărarea ce se furișează între vechii arbori cari-l cunosc și-l ascund de alții, cari n’au grija morților. A lăsat casa plină de oaspeți, ale căror aurării și pietre scumpe sticlesc la lumina policandrelor grele, și a plecat în umbră. Ce măreață priveliște de noapte, ce strălucită desfășurare de alei, ce măreție a lacului, ce dulce răsunet de musică; ostașii miliției pășesc apăsat de jur împrejurul reședinții. Alexandru-Vodă se simte mândru, vesel, tânăr: e Domn!
Dar de-odată un gând îl întunecă, brăzdând frumoasa frunte înaltă, albă: e gândul cutăruia care e acum în salon acolo, mai încunjurat decât dânsul, mai măgulit, mai curtenit de toți, și care e Excelența Sa consulul Rusiei. Și, ajungând la capătul aleii, Domnul privește asupra lacului întins în depărtarea neagră, — ca viitorul lui, ca viitorul nostru… Mazilie, batjocură, robie… Va fi o dimineață măcar pentru această țară, dacă nu pentru Domnul ei îmbătrânit?
Și, înainte de a merge să doarmă în mormântul imens de marmură la Pantelimon, el a văzut acea zi, și carul funebru l-a dus prin stradele Bucureștilor României unite supt alt Alexandru-Vodă, Cuza. Poate însă că el ar fi dorit: supt dânsul….
