înainte, cu mirosul nufărului în floare, cu depărtările verzi ale Colintinei, e un loc potrivit pentru făcătorii de chefuri ieftene, cari au cetit și cărți despre frumusețile naturii. Poduri de lemn trec peste râpele umede, pe care le miluiesc ploile. În stânga, o mare clădire de cărămidă, roșie, e fabrica de glucosă a unor Belgieni. Glucosa și zarzavatul, mai mult decât doritorii săraci ai „peștilor vii”, au mâncat biserica.
Uriașe grâne, în care se pierde omul, un ocean de spice grele, din care copacii zărilor răsar înjumătățiți; o nesfârșită gârbovire verde a lanurilor. Ce bielșug de binecuvântare! Familii răzlețe sau cete întregi în veșminte albe, ca o depărtată sămănare de flori, prășesc răbdători porumbul, care-și răsfață cele d’intăiu frunze lungi și fragede. De mult s’au dus cele d’intăiu flori ale primăverii și rămâne în locul lor, învingătoare, boamba ghimpoasă a spinului, stropită cu o pată de sânge, supt frunzele mari cu țepușe; sfioase flori de mușățel se strâng în mănunchiuri bogate.
De la oraș vin mitocani cu docare, moșuleți cu favorite sure, căruți supt covergile cărora se scutură un întreg neam de oameni; pâlcuri de Țigani. La București sânt Moșii, și ce de oale și ulcioare și ulcele și donițe, în mâni, în spate, sus în căruță, se duc spre satele șesului!
Mai departe, numai cară încete se târăsc în arșiță, cu țărani adormiți. Copilandri smoliți păzesc negre rânduri de bivoli răpănoși și spurcați de tină. O samă dintre urîtele dobitoace zac într’un băltoc, unde se bucură în voie, ca păsările într’un cuib sau politicianii într’o comisie budgetară.
Unde se vede în fund acea cunună de arbori pecetluită pe albastru, e Pașcanii.
Un sat undeva, din care nu întâmpini decât o
