descopăr, pentru mine și pentru cine obișnuiește să mă cetească, un nou capăt de drum pentru cei ce vreau să călătorească în jurul Bucureștilor: Pașcanii.
Într’acolo duce un drum paralel cu Șoseaua, care se găsește la stânga. Abia ai ieșit din amestecul hâd al mahalalelor marelui oraș neorânduit și nemărgenit, și o dărâmătură de veche biserică se ivește, frumoasă și cu totul părăsită, osândită, dintre straturile și jghiaburile unui zarzavagiu. Un turn cu fereștile lungărețe, sprincenate, un singur turn, căci altul care era înaintea lui a căzut. O clădire în cruce, cu brâu și cu firide, care se mântuie sus cu înflorituri colțurate. Strane și altar în unghiuri. Din arcul rupt al pridvorului privirea se cufundă printre alte arce ca acestea, oprindu-se numai în zugrăvelile ce mijesc încă în fundul altarului. Frumoase și îngrijite chipuri de sfinți, cu inscripții românești, din veacul al XVII-lea, cam de pe timpul Brâncoveanului. Se mai văd patru ctitori, dintre cari doi cu ișlice boierești. Crăpături adânci prevestesc ruina, și fire de buruiană se clatină sus în vârful turnului descoperit. Lovituri de pietre au nimicit fețele întemeietorilor.
Aici se zice: „la Floreasca”. Odată era de sigur un sat, ai cărui locuitori s’au ridicat cu timpul mai sus, spre București, lăsându-și în urmă morții și biserica, menită să moară și ea. Acum lumea știe de „Floreasca” pentru frumosul lac larg, pe care tremură ostroave de mușiță stropite cu flori galbene de nufăr, pe când pescarii țărani își înfig prăjinile voloacelor și cutreieră, în luntri ușoare, pe urma jigăniilor de ape. O grădinuță de bălării, cu scaune șchioape, și o biată tărabă de cârciumă săracă se laudă cu „peștii vii” și racii ce pot da oaspeților veniți din Bucureștii așa de apropiați. Cu apa întinsă
