treptat, cu drumeți ca umbrele, cu turme ce trec tăcute, cu mișcări line ca ale spicelor supt adiere. Crengile arborilor taie cerul cu aspre dungi cernite.
Și, pe șoseaua care nu se liniștește, trec spre București Olteni cu coșurile pline de struguri, băietani obosiți, moșnegi ce pipăie calea cu toiegele, căruțe de măcelari care duc porci zvârliți pe scânduri și vite ale căror gâturi atârnă, harabale cu viței, velocipediști cari se opresc la restaurantele cu câte două rânduri din margenea șoselei, trăsuri de piață întorcându-se grăbit, cu oarecare frică, printre toată această mulțime de Țigani, de Sârbi (adecă Bulgari) și de orășeni rău nărăviți. Frumoasele sate cu copereminle roșii nu se mai deosebesc, dar Pantelimonul negru e încins de brâul luminilor electrice. Mai departe, prin drumul fără felinare al șoselei, prin stradele bune și cele rele, prin nesfârșita piață a Oborului, cu rămășițile de paie ale ultimului târg și scheletele de chioșcuri ale Moșilor, ajungi în Bucureștii de lumină și zgomot al centrului european.
9. Un adăpost de Domn: Pașcanii.
Pe cine nu-l vei auzi vorbind cu despreț de împrejurimile Bucureștilor, care ar fi lipsite de felurime, de noutate, de poesie, de orice frumuseță! Și toți cari zic așa, nu le cunosc fără îndoială. Căci altfel n’ar spune, n’ar putea să spuie așa. Atâta bogăție a pământului darnic trebuie să fie și frumoasă, și nu în zădar în toate colțurile sânt răspândite, aici unde au călcat prieteni și dușmani, unde s’au încleștat lupte mari și mici, unde s’au strecurat zilnic pompa, munca și nenorocirea, — amintirile istorice. Chiar dacă n’ar fi nimic alta, pretutindeni ne-ar întovărăși amintirile acestea, cele de bucurie și cele, cu mult mai multe, care sânt duioase.
O invitație a lui Nicolae Filipescu m’a făcut să
