Pagină:Nicolae Iorga - România mamă a unității naționale v.1.djvu/363

Această pagină nu a fost verificată

e astrucat în față, în sicriul răzimat pe vulturi cu aripile desfășurate, de-asupra căruia stă, ca pecete, coroana, și mantia domnească cade în faldurii grei ai marmurei de Carrara.

De la Cernica o largă șosea (șoseaua Brăilei), printre arături proaspete și pajiști pe care ploile de o săptămână întreagă au trezit, după seceta îndelungată, un verde nou, tânăr și vesel ca acela din April ce se trezește. În zarea vânătă se zăresc copaci răzleți.

Apoi altă șosea, mai îngustă, de desface „la maici”, adecă spre mănăstirea Paserea. În curând, ești prins de pădure, înaltă, deasă, cu trunchiurile tinere strânse unul lângă altul, ca trestiile bălților. La capăt, un sătuleț cu casele foarte păcătoase, strâmbe, joase, goale; o crâșmă unde benchetuiesc niște cărăuși foarte dârji, pe cari-i așteaptă cară cu scânduri. Apoi mănăstirea se vede răsărind din pădurea nouă, cu turnurile ei roșii, verzi, albăstrii-sure.

E o zidire de tot nouă, întemeiată de evlavioși călugări de la Cernica, în zilele de strălucire ale marii mănăstiri vecine. Nu e nimic frumos în stil, dar cuprinsul e larg supt boltirile înalte, și icoane strălucitoare de argint nou, sămănate cu pietre scumpe, se văd în toate părțile. Un cimitir curat cuprinde câteva monumente costisitoare ale morților bogați aduși din București, de unde vine, zilnic aproape, atâta lume pentru a petrece cu mai multă sau mai puțină cuviință —, ceia ce maicile arată că nu pot împiedeca, așa fiind datina.

Ce întors de strălucită taină! Soarele a căzut peste hotarele zării, lăsând în urmă capetele mantiei sale de trandafiri, viorele și aur șters, care atârnă încă multă vreme în văzduhul umezit de ploi și măturat de vântul furtunos. Arăturile sânt negre ca miezul nopții, și imașurile de un verde untdelemniu se întunecă