Pantelimonul a fost totdeauna o clădire de gospodărie bună, de milostivă alinare a suferinților; sfântul tutelar, harnicul și blândul doftor fără de arginți, a ocrotit bine zidirile ce i s’au închinat de un Domn evlavios.
Odată fusese aici numai o umflătură a pământului din marele șes băltos cu drumuri mocirloase sau prăfuite. Grigore Matei Ghica făcu să se ivească toată frumuseță de astăzi, ca printr’o năprasnică minune.
De la el vine parcul ca o pădurice, care urcă dealul, străbătut de alei și de cărări, de drum pentru trăsuri și sămănat cu foișoare vechi și nouă, cu semne amintitoare și cruci. De-asupra, oglindindu-se în heleșteul care nu lipsește mai de la niciuna din mănăstirile acestui Ținut, zidurile de vechiu castel, multe, înalte, impunătoare, în care e așezat astăzi unul din cele mai curate, mai luxoase spitale din milostiva Românie. Treci printr’un mare turn înalt și împodobit, în gustul, cam fiștichiu, al veacului al XVIII-lea, și acum vezi biserica. Reparațiile nu-i vor fi schimbat mult întăia înfățișare, care e foarte simplă: păreți puțin înalți, cari se taie în unghiuri drepte. Frumuseță o găsești însă, pe de o parte, în minunatul pridvor boltit în toate părțile, printre stâlpii supțiri cu capitèle săpate, lăsând lumina să bată asupra strălucitei uși de piatră, frumos lucrată, care nu-și are părechea. Ușa de lemn sculptat, cu bourul Moldovei și vulturul împărătesc, e vrednică de acest cadru. Înăuntru, două morminte domnești pironesc luarea-aminte: o lespede de marmură împodobită, pe un înalt postament, cuprinde laudele în stihuri ale lui Grigore Ghica, ale cărui rămășițe se odihnesc aici, împreună cu ale Doamnei lui, Zoița, moartă nouă ani după „iubitul» ei soț. Iar un urmaș al lui, Alexandru-Vodă, Domnul de pe vremea Regulamentului Organic, Caimacamul d’inaintea Unirii,
