între nebuni ce fug speriați, pe când pumnii ei strânși bat pieptul ei galben, desgolit.
Abia se deschide poarta din zidul înalt de cărămidă tare, și ajungi în curtea bisericii. Clădirea e veche, fiind făcută întăiu cu câțiva ani înainte de Mihai Viteazul, din evlavia acelui Logofăt Dan, în casa căruia au fost uciși, la 1594, Turcii din București, de către oștile răsbunătoare ale Voevodului răscoalei. Pe atunci ea era numai mănăstirea Logofătului Dan; în vremea lui Brâncoveanu, la vre-o sută de ani de la întemeiere, o coborîtoare a ctitorului, fata Armașului Marcu (sau Mărcuță), Vișana, a cheltuit pentru înoirea zidirii. Dar, dacă de atunci vin cele două rânduri de ocnițe, stâlpușorii rotunzi de cărămidă cari întră în făptura lor și tot planul cu abside octogonale, pridvorul cu doi stâlpi, zugrăveala, întăia clopotniță, cadrele frumos sculptate ale ușilor și fereștilor pornesc de la altă înoire, supt Grigore Matei Ghica, un mare ziditor de clădiri sfinte, ctitorul Frumoasei și al Pantelimonului, lângă cele două Capitale. Chipul Domnului, al Doamnei Zoița, ale celor cinci copii se văd făcute în biserică, la dreapta, de un foarte bun meșter, care a dat o înfățișare dulce fețelor cuminți ale beizadelelor. Peste vre-o patruzeci de ani, Alexandru Ipsilanti, alt Domn bun din vremurile rele, înalță și mai sus turnul și dură zidul din lăuntru, paralel cu zidul de împrejmuire, și pentru aceasta păretele din stânga al bisericii poartă chipul lui și al Doamnei Ecaterina. Din timpuri mai nouă vine tencuiala groasă, spoiala trandafirie care s’a așternut peste vechea cărămidă, precum și turnulețul de lemn de pe coperiș. Iar din vremea noastră este ruina care jupoaie și năruie acuma toate.
