care n’ar trebui să se atingă nici de acum înainte de acești arbori frumoși și binefăcători, ale căror frunze, păturite an de an în mlaștină, au făcut pământ bun de hrană și în stare să ție sate și orașe. Satele sânt dese și mari.
Niciodată însă aceste împrejurimi ale Bucureștilor nu sânt mai frumoase decât în delicateța tristă a zilelor de toamnă. Tufișurile, bălăriile nu mai ascund vederea cu verdele lor prea exclusiv în stăpânire. Se văd Iocuințile risipite, turmele rătăcitoare prin aurul șters al imașelor moarte, pe care-l pătează, ici și colo, de un verde îndrăzneț, vioiu, o buruiană mai îndărătnică sau un colț de râpă ferit de arșița și de veștejirea pașilor. Lângă miriști, lângă porumbiștile presărate de cioturile frânte ale strujenilor, arătura nouă, vânătă de măruntele ploi dese, aruncă vârfuri fragede de verdeață din sămănăturile anului ce va să vie. Iar pădurile cu brațe negre sau înfășurate încă în strălucite zdrențe roșii, ruginii, galbene, cuprinse de frigul iernii ce se apropie, par că se apără prin negurile în care se înfășură.
8. Mărcuța, Pantelimonul. Pasărea.
Mărcuța se află tocmai în fundul aleilor și curților închise ale casei de nebuni. Cum vii de la București, ți se înfățișează dărâmăturile de rugină ale zidurilor și vârfurile turnurilor fără frumuseță.
Pănă la bisericuța de cărămidă străbați însă, — cu o jale care nu te poate împiedeca totuși de a râde une ori, așa de ciudate sânt unele vorbe, așa de neașteptate anumite mișcări, — mulțimea totdeauna neliniștită și mai plină de noutate, de originalitate, decât orice altă adunătură de oameni, a nebunilor. Oaspeții Mărcuței, „bolnavii”, cum spun gardienii, cari arată oameni blânzi și miloși, samănă numai prin trista haină pe care o poartă; încolo, fiecare se
