6. Cernica.
Spre Moși, unde totdeauna sânt rămășițe din serbarea cea mare a lunii lui Maiu, când bâlciul se desfășură și chiamă la el lumea de pretutindeni. Străzile întortochiate, cu case văpsite ciudat, duc spre întinderile, acum goale, ale zgomotoasei petreceri populare. Apoi mahalaua se desfășură mai departe, pănă ce ea se restrânge la căsuțele ce mărgenesc șoseaua. Tot cuprinsul omenesc al micilor locuințe smerite s’a revărsat astăzi pe margenea drumului mare. De o parte și de alta a acestuia, mucezesc apele ploii din urmă, și copii slabi, palizi, cari se uită sfioși, cu ochi de bolnavi, mărturisesc și aice despre faptele rele ale apelor moarte.
Am trecut acum în stăpânirea grâului primăvăratec și a pășunilor ce aromesc, stropite cu florile galbene ale lui April, care fac lacrimi de soare în mijlocul bogăției veșnic noi a pământului. În fund se ridică nori albi, călătorind în bătaia vânticelului supțire, răcoros.
Întăiu răsar în cale două mănăstiri, de-o parte și de alta a drumului, Mărcuța și Pantelimonul, cu năcazurile și aiurările lor[1].
Dincolo de oazele suferinții, începe iarăși Împărăția sfântului bielșug al câmpului.
Pe o mică înălțime, frunzișul des al sălciilor de argint cuprinde ca pe o floare ziduri albe ce se razimă pe un fond verde-clar de păduri. Drumul cotește; et trece acum de-asupra tufișurilor de papură înfipte într’o mocirlă, din care se ivesc potirele aurite ale nuferilor, apărate de noroiurile adânci. O poartă de mănăstire, păzită de un omuleț în zdrențe, care, neputându-și scoate comănacul călugăresc, face multe temeneli și plecăciuni, bolborosind binecuvântări. Un pridvor de livadă pustie se deschide acum. În stânga, lacul, străbătut de podețe, se vădește în
- ↑ V. mai jos descrierea lor.
