Pagină:Nicolae Iorga - România mamă a unității naționale v.1.djvu/354

Această pagină nu a fost verificată

e răzimată o năsălie acoperită cu postav curat. Se aude cântându-se veșnica pomenire. Și prin ușița joasă apare preotul în odăjdii, paracliserul smolit, o femeie cu pomenile prinse într’o legătură și câțiva țărani cari poartă pe umeri în sicriul lui de lemn un bătrân cu căciula îndesată pe liniștita față de ceară.

Ting-ting, ting-ting.

Nici jale, nici pripă, nici frică. Moșul merge înainte, pe sus, cu ochii închiși supt căciula mare, cu gura mută supt mustața albă, supțire.

— De ce a murit bătrânul?

— A zăcut trei zile și-a murit… Așa i-a fost lăsat lui. E de bătrâneță…

Ting-ting, ting-ting… Dumnezeu să te ierte, moșule!

Logofătul Constantin Brâncoveanu a isprăvit această biserică în luna lui Septembre 1688, în Domnia unchiului său Șerban Cantacuzino, cu câteva săptămâni înainte de a fi Domn el însuși. Zugrăveala s’a făcut când ctitorul era acum Constantin-Vodă, și în pronaos se vede el, Voevodul, cu patru fii, Doamna cu șase fete, — neam binecuvântat ca în vremea patriarhilor. Se mai află jilțul cu prag de piatră săpată, unde stăteau soții domnești, încunjurați de bogata lor odraslă.

Și acum? Păreți smoliți de fum, strane de lemn prost, ferești de pe care au căzut pe alocurea cadrele de piatră înflorită, icoane nouă supt frumoasa catapiteasmă veche, un biet paracliser țigan, poporeni săraci. Poate că mâni se va dărâma lăcașul și de pe părete va cădea chipul Domnului, Românului, moșneagului de odinioară, care va muri astfel încă odată.

— Dumnezeu să te ierte și pe Măria Ta, — moșule!