Apoi satul Militari, întemeiat abia de câteva zeci de ani: casele, unele bunișoare, altele mai rele, sânt răspândite cam în toate părțile. Prăvălii mari cu mititei „renumiți” și băuturi îmbielșugate se ațin la drumul pe care-l privesc lacom din fereștile lor cu gratii. Căci drumul acesta e bun, cu atâtea căsărmi aproape, cu atâția muncitori pe cari ele-i adună, cu atâția drumeți de zi și de seară. Necontenit trec căruțe cu fel de fel de lume, mai ales căruțe cu pui, pe cari Bucureștii îi cere pentru hrana „boierilor” săi.
Ploaia a făcut să răsară pretutindeni vesela iarbă nouă. Ea e presărată ici și colo de mici lanuri de meiu cu frunza deasă, bogată, de pâlcurile galbene ale porumburilor uscate. Copacii răsar singurateci sau în grupe, în pânze, acoperind fortificații ale aceluiași București, care nu se mai vede acum de mult, dar se simte prin atâtea din nevoile sale.
Intrăm în satul Ciorogârlei. Ca toate așezările țărănești din împrejurimile Bucureștilor, el arată tainițe țigănești, căsuțe păcătoase și câteva gospodării mai bune, unde stăpânul a țesut o împletitură de vergi în jurul curții (pe care cei mai mulți locuitori o lasă vraiște, cu toată calicia și mândria răsfățate țigănește în mijlocul drumului), iar nevasta a făcut din văpseli și din potrivirea lutului în forme ieftene sculpturi sau zugrăveli în colori tari. Cele mai adesea ori, florile ce se desfășură pe păreți sânt lucrate cu gust, și fiecare meșteră caută să dea alte podoabe și alte legături.
Mănăstirea o vezi numai când ai ajuns la poartă. E o clădire din 1808, de două ori prefăcută pănă acum. Mai lată decât lungă, având câte două rânduri de străni, sprijinită pe stâlpi de lemn cari o despart în trei, ea nu samănă de loc cu tipicul și e simțitor mai urîtă decât acelea care-l urmează.
