însă numai una din multele biserici ale capitalei muntene, apoi capitală a României unite. Dar cel d’intăiu Domn după Unire, Alexandru Ioan Cuza, ceru pentru odihna sa de vară câteva chilii călugărilor greci, pe cari-i goni îndată, și de aici, și din alte stăpâniri ale lor, pașalâcuri adevărate pentru egumenii străini. Cotrocenii fură și supt Cuza și supt principele Carol o reședință înainte de toate. În umbra copacilor bătrâni, supt covorul ușor și dulce al florilor, veni să se odihnească mica Domniță Maria, pe care pădurea o primise cu atâta dragoste, începând a-i șopti, în liniștea primblărilor singuratece, vechi povești din trecut, care apropiau de noi, de țară și de neamul nostru pe fiica, născută pe acest pământ, a noilor Domni români. Apoi, după un lung șir de ani, noul palat al principilor moștenitori se ridică iute în preajma mănăstirii, care mucezia cam uitată pănă la reparațiile de dăunăzi, care i-au dat măcar înfățișarea cuviincioasă, dacă nu strălucirea, viața, mândria din veacurile încheiate.
Astăzi turnul de la poartă ține pe pieptul său marca țării; ea se înfățișează întăiu celor ce pătrund în curtea stăpânită de păreții cocheți ai palatului modern, și numai d’inăuntru se văd cuvintele de îndemn pe care Șerban-Vodă le îndrepta către aceia ce veniau să cerceteze mănăstirea lui: slovele au căzut pe alocurea și înțelesul vechilor învățăminte se întunecă prin lipsuri. Biserica, pe timpurile ei o clădire falnică, pare sfioasă, cam umilită, față de strălucirea vieții mirene de lângă dânsa[1].
Dar cine nu s’ar opri înaintea ei ar dovedi puțină pricepere pentru frumuseță simplă și trainică a clădirilor din trecutul nostru. Cu adevărat, Șerban-Vodă a înălțat aici o zidire măiastră.
Un pridvor luminos, ușor, se razimă pe șase stâlpi
- ↑ A fost reparată cuminte și a cuprins mormântul fiului celui mai mic al reginei Maria (1939).
