de sculpturi. În planul de clădire, în felul zugrăvelii, — care aici e păstrată așa cum a fost la început și impune tot atât de mult ca la Slatina în Suceava, — se vede înrâurirea bisericii care a slujit de îndreptar. Însă, precum toate sânt aici mai mari și mai scumpe, nu un singur tuni, ci patru: două în față, două mai în fund spre altar, se ridică deasupra clădirii, pentru care sânt însă prea mici, dacă nu prea ușoare.
Înlăuntru, — și tot astfel în paraclis, — se văd supt coroane sau ișlice de blană neagră părinții lui Nicolae-Vodă, soția, cei patru fii: Scarlat, Alexandru, Iancu. Constantin și nora; îi acopăr caftane blănite de mătasă sau catifea obișnuită fără florile de aur ale vechilor brocarde venețiene. Ctitorul doarme supt înalta placă de marmură din dreapta, cu slovele săpate și acoperite apoi cu un ciment roșu, care alcătuiesc versuri eroice, în vechi metre clasice, întru pomenirea dreptății și învățăturii Voevodului mort.
Trăsura nu se întoarce prin ticăloasele căsuțe de sat, ci trece înainte prin întunerecul păzit de stele limpezi. E o șosea cu totul pașnică, în care te afunzi, lăsând în urmă strălucirea electrică a imensei temnițe. Abia câte o căsuță cu lumina chioară, lătrat de câni, țârâitul clopoțelului de la o bicicletă militară ce lunecă spre oraș. În dreapta, zidurile moarte ale marelui cimitir Belu, unde oaspeții stau dedesupt și n’au nevoie de nicio lumină după ce au părăsii sfânta lumină de soare a zilei. Apoi prin lunga aleie netedă, cu înalți copaci negri, care pare că plânge acum toate durerile ce a văzut trecând pe drumul morților, — spre strălucirea clară și zgomotul vesel al Bucureștilor de seară.
