odată, acum cinci sute de ani în capăt, Unguri, dar și Polonii lui Zawissa cel Negru, ostași ai lui Vodă-Dan Munteanul au încercat în zădar să oprească mersul înainte al trupelor otomane zburând din găoacea de piatră pentru mai marea glorie a lui Dumnezeu proslăvit simplu în religia Islamului.
În față, din cetatea lui „Laioș-Craiu” a rămas un dinte știrb de granit, și din ape se ridică altul, ca și cum l-ar fi pierdut în cale un uriaș clăditor de palate.
Mergând către acest loc al încleștării oștilor, Dunărea freamătă. Un vânt iute o biciuiește în lung, și valurile se întrec, se ciocnesc, se amestecă, se înghit, zvârlind spume, ca în Mare. E o subită mânie care învălmășește totul, de și din cerul primăvăratec se coboară raze de lumină proaspătă.
Puțin mai departe, malul nostru se umple de clădiri și lume se vede îngrămădită la ponton.
Sântem la Moldova Veche.
