Strada Carol, cu piața Sfântului Anton, unde se vând florile. În lat, se coboară spre Dâmbovița Strada Șelarilor și Strada Bărăției. Iar în fund Calea Moșilor, Calea Călărașilor, cu aceiași înfățișare de suburbie vienesă, merg spre mahalalele din mergene. Tot pe acolo e Calea Văcărești, și stradele, ulicioarele vecine adăpostesc, pe lângă cafenelele, halele lor de lucruri vechi, sinagogele lor, Evreimea săracă, care se împrăștie din acest mare negoț variat cu mărunțișuri. În Orient, pănă la Constantinopol nu mai e un bazar ca acesta.
În față cu acest București e un altul, vechiu, sărac și mort. Începutul orașului de astăzi e cetățuia pe care Mircea-Vodă o întemeiè în secolul al XIV-lea pe locul unde sânt astăzi Archivele Statului, de sigur pentru a supraveghia ce se petrece în largul șes băltos ce merge pănă la Dunăre. Celelalte Curți domnești, dintre care cea din urmă, a lui Alexandru Ipsilanti, a dat temelii și fragmente de ziduri și palatului, ce se ridică astăzi, al Archivelor, după ce ruinele din secolul al XVIII-lea adăpostiseră încă de la crearea instituției rămășițile documentare ale trecutului, se vor fi urmat pe același pământ, cum era obiceiul. În acest cas, biserica lui Mihai-Vodă va fi înlocuit o alta mai veche, mergând pănă la timpurile depărtate ale întemeierii.
Acest vechiu sâmbure al Bucureștilor se desvoltă întăiu către Sud. Alexandru-Vodă ridică în al XVI-lea veac încă o nouă biserică, pe un al doilea deal, acea biserică ce primi, la restaurarea ei de nepotul de fiu al întemeietorului, numele de „Radu-Vodă”, după acest Radu Mihnea, un bun creștin și un om cu apucături mari. Apoi, în împrejurimi, alți Domni ai aceluiași veac dădură lupte și înfipseră în pământ mari cruci de amintire. Pe când orașul trecea Dâmbovița,
