boierii Izvoreni (i se zice și: „Izvoranu”) pe la 1828.
„Starețul” asigură că numai vântul rătăcit prin cutare geam spart a stâns candela, că în fiecare Duminecă și serbătoare se face slujbă. Iar, când ajungem la poarta de spre drum, auzim clopotul care sună la schit. Sânt cinci ceasuri trecute, dar cine vrea, poate crede că acum se fac rugăciunile de vecernie. Și părintele dorește ca domnii din București să creadă aceasta.
Călugărie, călugărie!
E încă de vreme când ieșim din Izvoare, și, deci, în loc să apucăm prin Homorâciu, spre Văleni, cotim la stânga spre Drajna.
Unul după altul se trec, într’o lume de albastru și auriu, idilică și sălbatecă, ramuri din Teleajen, care încunjură, supuse, bolovanii pe cari tot mânia lui i-a cărat aice. Apusul înfocat aruncă luciri de sânge pe apele albastre, între dealurile pietroase.
Un urcuș lin, lângă pajiști mărunte, foarte verzi, duce pe drumul satului. Îl începi cu acea biserică foarte bine îngrijită, dar clădită din nou în cel mai bun stil catolic. Am spus că ea cuprinde mormântul unor Filipești mai vechi, cari au stăpânit aici și al căror șir s’a stâns, lăsând numai o moștenitoare.
Curtea spre care, de partea cealaltă, întri supt un arc cu inscripție chirilică, e adâncită în copacii unui strălucit parc, cu grădinar frances. Arendașii sau vechilii locuiesc înăuntru. Și acesta e un sat părăsii de aceia cari-i au folosul[1].
În mijlocul lui e biserica, mai puțin latinisată, a Sfântului Nioolae. E numită astfel după Nicolae Filipescu, care era stăpân aice la sfârșitul veacului al XVIII-lea. Peste o jumătate de veac de la întemeiare, un Frances, Colson, rudă cu scriitorul, atârnă în păreți
- ↑ Acuma Curtea e locuită de urmașul Filipeștilor, d. Vartiade (1939).
