bârnele dislocate ale locuinților călugărești părăsite.
Întăiu s’ar părea că biserica are o formă ciudată. Te lămurești însă îndată dacă cetești pisania cea veche, în două bucăți de piatră aruncate (le-asupra lespezilor scării, apoi cea nouă, stângaciu scrijelată de un rău cunoscător al limbii noastre și al meșteșugului său, dacă-ți oprești ochii pentru ca să admiri ușa bătrână, care a scăpat neatinsă de tragediile naturii și de prostia de comedie a oamenilor, dacă, încunjurând prin bălăriile ce-ți vin pănă la brâu, mânând înainte un adevărat roiu de gâze îndârjite, privești acelea din ferești care au rămas în ființă.
A fost un lăcaș frumos și trainic, mic, dar plin de armonie, ridicat pe vremea lui Radu Călugărul, Radu fost Paisie, odinioară fecior de Domn adăpostit la mănăstirea Argeșului, de către boieri cari pe vremea lui nu mai aveau trecerea, puterea, boieria de fapt de care se bucuraseră supt alt Radu, care, dacă n’a avut niciodată cârja în mână, a știut să învârtă bine buzduganul: Radu de la Afumați. Una din pietrele, frumos și original săpate, în linii rotunde italiene, în dibace legături de slove, numește pe ctitori: Dragomir Spătarul, Toraa Banul și pe mai micul lor tovarăș care poartă numele vechiu de Caraciu (Carapciu). Alta va fi venind de la vre-un schit sau de la o bisericuță adausă, prinos al celui d’intăiu egumen, Antonie.
Biserica de căpetenie a fost înălțată după datinile moldovenești, lăsându-se la o parte încercarea, unică în felul ei, a lui Radu-cel-Mare, la Dealu, și a rămas încă, înaltă și îngustă: fereștile samănă prin tăietura liniilor cu acelea din Moldova, dar, sus, aceste linii se mlădie încovoindu-se, iar jos cadrul se oprește înainte de sfârșitul deschizăturii, printr’o întrerupere cochetă. Ușa e însă fără păreche: două linii curbe care se taie în ogivă străbat o întrețesare
