satului, un lăcaș bisericesc care te chiamă din drum prin simplicitatea liniilor sale așa de bine chibzuite, ca și prin covorul viu al zugrăvelilor. E bisericuța cu hramul Vovideniei, al „Ovideniei”, pe care a ridicat-o la 1818, a împodobit-o prin talentul lui Matei, lui Fotache și lui Constantin zugravii, în 1837, Ion și fiul său Costache, — pe oltenește: Costaiche—, Burnaz. Acești Sârbi de neam intraseră cu totul în viața țării: îmbrăcați în haine de tăietură veche, Ion și Ana, Costache și Ruxandra au lângă ei copii cari poartă cu mândrie uniformele celei d’intăiu școli militare în principatul muntean. Unul dintre meșteri a înfățișat „lenea femeilor” în față cu chipul cumplit al Samodivei legendare.
Din Severin apucăm către satul din care d. Gomoiu vrea să facă pentru ai săi ceia ce-i dorește inima. Drumul aleargă pe culme de-asupra Dunării, care se încolăcește la vale, strălucitor de albă în răsfrângerile luminii tari. Ținut de hrană cu așezări trainice. Numele arată vechimea, nume din familia celor terminate în -ova, care merg de la Orșova pănă la aceste Hinova, Rogova și se întind într’o mare parte a Serbiei de Nord; gândindu-te la Berzava dacică, e o întrebare dacă sufixul slav nu s’a așternut asupra unuia dacic, mai vechiu.
Vânjul-Mare, unde sântem așteptați, Vânjulețul sânt dincolo de hotarul mândrelor oprege și al cămășilor înflorite. Aici, casa a biruit. Și tot ea domină aspectul satelor, cu stâlpii de zid solizi, la Viașu, la Pătulele, unde sufletele bune n’au știut ce să mai facă pentru a ne întâmpina. Sufletele bune și viteze, în osebirile politice de azi ca și în luptele eroice din alte timpuri, — căci vecinele sate Roșiori și Vânători par a fi vechi[1].
- ↑ Nume interesante: la Dârvari („lemnari”), la Plopșor, la Terpezița („Mesuța”).
