femeilor de biserica propriu-zisă, s’au făcut sfinți noi în genul „modern”. Totuși, cu înalta clopotniță, care poartă încă, sus de tot, o însemnare grecească, tămânjită cu cenușiu, cu larga curte plină de morminte între zidurile de piatră, cu armonia liniilor arhitectonice, cu inscripția cea veche săpată de-asupra ușii, cu ușa și stranele lucrate frumos de un maistru care și-a însemnat numele, cu multe cărți mai vechi, mănăstirea, așezată pe un tăpșan, care se vede bine din toate părțile, face încă impresie, de și una mai mică decât în vechile vremuri, când în jurul ei se aduna toată viața din aceste părți.
Ceva mai departe, după un număr de case albe și mari livezi de pomi, un pod de piatră înalt[1] trece apa ce se răsfiră ușor pe un larg pat de prund peste care atârnă crăcile sălciilor.
Peste apă sau „vale”, — i se zice Văleanca —, e casa apelor, un chioșc după moda turcească, unde gâlgâie izvoarele la care vin locuitorii cu sticlele și cofițele lor. După obiceiul străvechiu, modă de Constantinopol, o cafenea simplă e înjghebată în jurul locului de unde pleacă undele răcoritoare și, tăcuți, stau pe bănci ceasuri întregi, cu ceșcuța goală înainte, oameni cari nu știu ce-i lucrul și timpul și ce lume se mișcă în jurul liniștii lor de ațipire[2]. Apoi, tot mai în sus, aceiași „stradă mare” trece între clădiri publice, între bărbierii mai mult goale și între prăvălii de câteva feluri, în care, agale, negustori și meșteri români își fac, foarte curat, rostul de câștig.
Strade înguste, printre uluci și ziduri, duc la mahalale, pe lângă aceleași bune case pașnice supt coperișurile țuguiate de șindilă neagră, ce pare că nu poate putrezi. O biserică se află în mijlocul fiecăreia.
