mai dulci, pănă la actst popas d’intăiu. după două, trei ceasuri, al Vălenilor, unde așteptau hangii și negustorii greci, veniți de prin Macedonia și Albania, unde târgoveții erau gata de un ajutor care li pria gospodăriei și unde boierii cari cari nu se duceau bucuros aiurea priviau de sus din cerdace la venirea chervanelor cu bogăție „evroponească».
Acuma bogăția s’a dus, de și poate, nu pentru totdeauna, căci acest pământ de sare și de păcură făgăduiește mult pentru viitor și pământurile neatinse ale Statului și Eforiei mai pot înțoli o samă de oameni, pe cari-i dorim să fie Români.
Dar ceia ce-a rămas, e omogeneitatea poporației românești, este, după plecarea a doi conaționali negustori, un singur Jidănaș pripășit[1], care vinde tinichele între patru păreți umili din strada cea mare, numită „Principesa Maria” pentru ca să amintească o visită din fuga automobilului, pe care locuitorii n’au uitat-o.
A rămas iubirea, respectul pentru datină, care se păstrează în bolta joasă a negustorului, în căsuța frumoasă a târgovețului, în marea curte, cu două caturi, cu împrejmuire de zid, cu pază de sălbateci zăvozi înaintea acareturilor bătrâne care nu cuprind mai nimic. E o datorie ca viața de mișcare ce se pregătește să nu se atingă de aceste scumpe scule, care dau farmecul acestui colțișor de lume. A rămas buna viață țărănească, de oarecare bielșug, a satelor vecine, de unde vin la bâlciuri, mai ales la cel de Sântă-Mărie, dănțuitori din șapte sate în șapte porturi, a căror potrivire ar fi în adevăr strălucitoare[2].
- ↑ De mult a mers la cimitirul jidovesc din Ploești veselul și stricatul la joc de cărți Moise de la Burdujeni, care se jura că a văzut pe Cuza-Vodă și care-și numise Mândruța una din fetele cele mici.
- ↑ Obiceiu dispărut. Din bâlciu a rămas mai ales un prilej de beție populară, cu pepeni verzi aruncați pe stradă, o kermessă.
