de grâu des și ogoare de porumb țărănesc închircit și rămas în urmă.
Bune case de bârne, frumos văruite și acoperite cu un înalt coperiș de șindilă măruntă, foarte strâns prinsă; unele au două rânduri, dintre care cel de jos cuprinde pivnița, ca în Muscel, în Argeș. Vechea răzeșie se simte, și după ea, după buna ei orânduire curată și vrednică s’au luat și clăcașii de odinioară. Împrejmuiri bine făcute și îngrijit ținute cuprind liniile prunilor, pe cari însă în anul acesta năvala omizilor i-a lăsat fără roadă.
Șoseaua prăfoasă pe care o urmăm de la un timp, Șoseaua de la Ploești, merge acum alături cu o linie ferată nouă, cam slăbuță, la care se lucrează încă. Vagoane de încercare sânt oprite lângă o gară, care, pentru că e acoperită cu greoaie, dar cochetă țiglă trandafirie, pentru că are turnulețe și cerdace și stâlpi de lemn, pretinde să fie în „stil național”, ceia ce desmint armonioasele clădiri de bârne cu netezii păreți albi, cu fereștile mici și rare, cu trainicul coif negru al coperișului de șindilă.
Întrăm în „urbe”, căci Vălenii sânt comună urbană, cu judecătorie, spital, trecut și ambiție. Prăvăliile n’au nimic „modern”, dichisit și pretențios, pe de o parte, neserios pe de alta. Datina veche a rămas neschimbată, și, uitând gara sură-roșie, unde n’a începui încă viața cea nouă, ți se pare că te-ai strămutat de-odată în vremile de acum cincizeci sau o sută de ani, când pasul Predealului era străbătut numai de câțiva păstori mocani cu oițele bârsane, când la Sinaia, după un lung drum de măreață sălbătăcie, numai clopotul de utrenie și vecernie al călugărașilor rupea, dimineața și seara, pacea muntelui ascuns, iar pe dincolo, pe la Bratocea, necurmat veniau, pornite din Săcelele românești, carăle ce duceau marfa de Brașov pe drumuri mai lesnicioase.
Prahova pe suișuri și povârnișuri
