Dar grâul ce se alege în mașini nu e al lui, ci al sătenilor. Ei s’au înțeles între sine pentru a-și aduce Nemții cu meșteșugul lor. Fiecare își are într’o mică arie produsul muncii sale, dar între ei se vede cea mai bună înțelegere, și niciunul nu încearcă a trece înaintea celuilalt sau a-i încălca, oricum, drepturile.
Îndată se ajunge în strădițele întortochiate ale unui sat mare. Două curți boierești întinse, cea din dreapta foarte frumoasă, amintind prin potrivirea aleasă și modestia, discreția ei, vechile timpuri de gospodărie netrufașă, mărgenesc drumul, care se deschide apoi, cuprinzând în mijlocul său biserica.
Frumoasă încunjurime trainică de cărămizi, zid de strajă și de luptă. Clădirea însăși se ridică dintr’un mare cimitir plin. Dintre toate mormintele iese la drum câteva, cu cripta lor supt sticlă, cu marmura lor, cu fotografiile lor șterse. Te apropii, și afli că acolo se odihnește Procopie Filitis, „născut în Turcia», și urmașii lui, cari locuiesc în casele acelea solide pe care le-a lăsat vechimea.
Păreții sânt de cărămidă înegrită; forma, cea îndătinată. O inscripție de la începutul veacului trecut nu spune niciun cuvânt despre vre-un Filitis: ea pomenește o întăie zidire de însuși cronicarul muntean Constantin Căpitanul Filipescu, — care a fost deci și întemeietorul caselor proprietății, — și de fratele acestuia, Aga Matei; tace asupra temeinicei reparații îndeplinite de nepotul de fiu al lui Constantin, Pană, de la care s’au păstrat o sumă de însemnări, pe cărți și pe odoare; în sfârșit ea amintește că un nou Constantin Filipescu, acesta Mare Vistier, a înoit ctitoria înaintașilor săi.
Acum se lămurește schimbarea de stăpânire. Acest Constantin Vistierul a fost om bogat, puternic, cu multă înrâurire în zilele sale, acum o sută de ani. Supt Constantin-Vodă Ipsilanti, el se bucura de o
