de iarbă luminoasă. Un nesfârșit lan de porumb se întinde ca o mare pănă la poalele înălțimilor. De cealaltă parte, sânt zăvoaiele din lunca Ialomiței, un nesfârșit prăvăliș de sălcii schiloade, care ascund în cea mai mare parte cursul răpede al apei crescute. Satul pe care-l străbatem e încă mai bine întemeiat decât cele din Prahova, și un hangiu român face să se zidească în margenea drumului o casă de oaspeți care poate sluji de model.
În fund răsare acum dealul care poartă în frunte mănăstirea Sfântului Nicolae, unde se arată oricui, Român sau străin, caraghios sau om de omenie, ca o jucărie interesantă, deșănțată, capul lui Mihai Viteazul[1]. Un alt drum aleargă pe câmpie spre o biserică ascunsă între arbori, lăsând să i se vadă numai cele două turnuri albe. Cotim spre Apus, unde soarele săgetează ultimele-i raze fără căldură cu care aprinde rugul de lumină al serilor de vară. Trăsura taie pe rând șuvițele adânci ale Ialomiței, împroșcând stropi fără de număr, ce scânteie. Prin cufundări de mal se ajunge la un sat cu casele risipite și îndosite de vederi, din care au izvorît copii foarte bălani, cu ochii albaștri-deschis, limpezi ca o picătură de rouă: ei nu aleargă după trăsuri zbierând ca puii de Evrei din Calea Văcăreștilor, ci privesc cu sfială, mărindu-și ochii frumoși, sau zbucnesc de-odată într’un râs de argint, care e cea mai bună salutare ce poate dori călătorul.
Părinții lor sânt la lucru într’o grădină lungă de mai multe pogoane; toți sătenii par să fie grădinari, înlocuind astfel pe Sârbii din alte părți. Aierul miroasă a mărar și a ceapă, și în verdeața câmpiei se străvăd punctele de roșu înfocat ale ardeilor, lângă care varza cu frunza cărnoasă dă colori de
- ↑ Acum cuprins într’un măreț sarcofag (1939).
