fel în toate chipurile larga albie de prunduri ușoare. Un păstor și-a oprit oile pe țermul cu iarba proaspătă, și el mână prin valuri, țiind-o de după gât, o oaie, căreia i se curăță lâna îmbielșugată.
Satele sânt puține. De la cel d’intăiu se văd numai câteva case din care nu alegi nimic: e Târșorul cel mic, pe când cel mare, în care astăzi clădirea de căpetenie e închisoarea militară, se vădește în stânga prin copereminte și turnuri de tablă roșie. Peste câtva timp, vine însă un sat deplin, un sat mare: sânt în el și copereminte destul de posomorâte, ca părul buhos al unui copil ce a plâns, sânt case a căror curte n’are niciun hotar, dar vezi destule clădiri de cărămidă, din cărămidăriile ce se întâmplă une ori în margenea drumului; păreții sânt împodobiți cu forme de tencuială, care înlocuiesc, cu mai mult gust, stucul de la orașe: fereștile sânt bune; curtea, împrejmuită cu gard de nuiele sau și cu uluci, cuprinde șuri, grajduri, pătule, bine clădite din pământ sau cărămidă și lemn. Crucile de lemn ale cimitirului se grămădesc într’o mică îngrăditură.
Acum o pădure mărgenește șoseaua, o pădure frumoasă, înaltă, deasă și mută. Arborii se cațără la dreapta pe povârnișul unor muncele joase. Ei par să se întindă pană departe în zare, dar în curând o poiană se deschide în mijlocul lor, la Mărgineni.
Odată slujitorii unui Domn rău călăriau grăbit prin potecile acestei păduri. Închisă încă drumeților, pentru a căuta și a da morții pe un bun boier bătrân, Postelnicul Constantin Cantacuzino. El află însă și trecu munții în siguranța Ardealului, care adăpostia și lăsa pe fugari să se întoarcă. Precum a făcut mai tărziu, în împrejurări tot ca acestea, fiul său Șerban, Postelnicul mulțămi lui Dumnezeu
