Dintr’un desiș de arbori supțirateci și înalți, având la picioarele lor vechi crucilițe albe de piatră, despărțite prin ruginii frunze moarte, se înalță biserica, mare, puternică, frumoasă. Turnulețul de lemn și tablă, pridvorul de zid prost sânt adause în vremi cu totul nouă. Vechea clădire cu ocnițe și fără abside, împodobită încă la ușa de intrare, pe când podoabele de la ferești, cadrele lor de piatră cioplită, au căzut, e zidită de zămislitul din flori al neastâmpăratului copil din flori de la Comana, Domni și unul și altul. Numai cât lui Șerban, care și-a zis Radu-Vodă, drepturile de stăpânire îi veniau de la mamă, de la bunică, și nu de la tatăl necunoscut, pe când Constantin Cârnul, odrasla sălbateca a acestui Radu-Vodă, era născu! numai din aceia care a fost poate preuteasa de pe la 1600 a acestui sat al Dobrenilor.
Constantin Șerban făcu biserica pe când era numai Serdar al lui Matei Basarab. Locul era al lui, care stăpânia toată moșia din prejur și-și durase și niște case de toată frumuseța, cu turnuri, „icoane de sfinți și înfățișări de lupte”. De jur împrejurul acestei așezări trainice a lui se întindea, ca o podoabă, ca un ajutor pentru masă și ca un minunat mijloc de apărare, marele heleșleu de care vorbesc călătorii. Aici se zice că Domnul fugar și-ar fi cufundat comorile, viind apoi în năvălirea primăvăratecă din 1660 ca să și le iea înapoi. Un foișor se vedea pe un mic ostrov în mijlocul luciului de argint al apelor adânci.
Acum biserica e despoiată de vechile odoare și prefăcută cu totul pe dinăuntru, unde singurul lucru neschimbat e marea piatră de mormânt, cam grosolană, care acopere rămășițile „maicii” Domnului întemeietor, preuteasa ibovnică de Domn, care muri fără să vadă coroana lui Radu Șerban coborându-se asupra părului cărunt al lui Constantin-
