să dăm cât vom crede de cuviință. După multă alegetre, căci trecerea nu e ușoară, ne oprim în sfârșit asupra unei căruțe sprintene pe care o trag doi căluți de rasă românească, mici, încălați și nespus de răbdători. Pe drumuri moi, la o parte de prundul șoselei care scutură, sântem îndată lângă Argeș.
Apa a crescut mult prin ploile din urmă, dar s’a întors simțitor în albie, lăsând mari întinderi de nisip umed, în care încep a se prinde roțile. Lin, supt crengile copacilor bătrâni, foarte frumoși, de pe malul celalt, unde totul e ascuns de perdeaua lor întunecată, râul călătorește prin ușoare încrețituri pe luciul său de argint. Abia ajunge pănă la genunche, dar, îndată ce ne prindem în el, putem prețui puterea lui, care face aproape să se poticnească picioarele cailor ce luptă și cu adâncimea cleioasă a stratului de mâl în care ei și căruța se prind îndată.
Doi dintre ai noștri trebuie să sară în altă căruță, care vine tocmai la timp, încărcată cu o familie de săteni: bărbatul, om tânăr și îndrăzneț, femeia, bălaie, zdravănă și frumoasă, și un băiețaș cu căciula lungă, căruia nu-i pasă de nimic pe lume. Astfel credem că am împărțit bine greutățile.
Dar e o greșeală: tovarășii trag prea mult. Pe când, după multe pocnete de bice crude și multe opintiri desnădăjduite căluții noștri au urcat malul Vlaștei, în lunca de copaci înalți, cealaltă căruță stă înomolită în tină, de o bat încet apele. Atunci, fără zăbavă și fără sfială, iată că femeia frumoasă se coboară în râu, sumete cămașa înflorită de Duminecă și duce caii de căpăstru, călcând sigur cu mușchi de fier. Ce frică poate să-i fie și de ce i-ar fi rușine? Pare că-ți trece înaintea ochilor, în această străbatere de vad singuratecă, luminată de razele roșii ale soarelui ce apune, o priveliște din cele mai vechi timpuri ale acestui pământ, când marile însușiri biruitoare erau vitejia și frumuseța.
