Tencuiala e prinsă în forme de un gust ales și foarte felurit, care amintesc săpăturile din piatra vechilor ușori de biserică. Foarte dese ori vezi coșare înalte, încăpătoare, clădite, în același timp, practic și elegant.
Odobeștii se numesc așa după strămoșul Odoabă (numele, de și rar, se mai întâlnește în hârtii vechi sau se poate descoperi în nomenclatura unor sate de astăzi). De aici mai curând decât din Odobeștii moldoveni ai Putnei și ai Bacăului va fi pornit acel Ioan Constantin Odobescu, gealep, vânzător de vite, care călătoria dese ori la Brașov pe la începutul veacului trecut. El a fost tatăl generalului Ioan Odobescu, din care s’a născut Alexandru Odobescu, scriitorul.
La câtăva depărtare de acest sat întins, cu multe livezi, trăsurile noastre se opresc amândouă la un stejar uriaș, cu trunchiul borchinos, pe care mai nu-l poți cuprinde, cu brațele rănite, rupte, drese, din care însă tot mai țâșnește în fiecare an verdeața nouă a frunzelor multe.
— Ăsta, zice vizitiul nostru, e stejarul lui Brâncoveanu. De aici începe moșia satului său de pe vremuri, Potlogii.
Și moșul de pe capra trăsurii celeilalte începe, în graiul său cam îngăimat, o lungă poveste încurcată, în care Voevodul mucenic, de a cărui moarte în depărtare știe ceva, e pus în vremea Rușilor de la 1830 și de la 1850, cari au lăsat pănă aici urme de groază. Brâncoveanu, crede el, era foarte bogat și a lăsat acolo, în Curțle sale de la Potlogi, multă avere ascunsă în pământ. Era și un om cuminte și pătrunzător, care-și făcuse supt tot pământul acesta un lung gang de fugă și adăpostire, care nu l-a scăpat totuși de peire.
— Pe-atunci, încheie el, erau oamenii mai puțini și era mai bine; trăiau mai larg.
