de sticlă; fân, paie, panglici de scoarță scorojită fac un vârf frământat și mițos pe care te miri cum nu-l spulberă vântul când trece peste această șubredă calicie. În astfel de împrejurări, ar fi în zădar să aștepți o podoabă, o grijă a frumuseții. Pe văruială, care lipsește și ea une ori, se desfac doar numai urîte pătrate de margeni, tămânjite roșu și albastru. Împrejmuirea lipsește de cele mai multe ori. Casele sânt numai niște înjghebături țigănești de vergi și de lut. Câte o văcuță rătăcește, un porc urît scurmă. Cu toată Dumineca, abia găsești cămăși curate, și puțină lume va fi plecând din cătune de acestea, făcute cu pribegii și nenorociții de pe aiurea, spre marile sate vecine unde e horă și dragoste și zburdăciune.
Și încă sântem acum în vremea bielșugului celui frumos al naturii, când frunzele fără număr ale munților, copacii fără roadă acopăr suferința și ticăloșia. Ce trebuie să fie însă în goliciunea mârșavă a zilelor de toamnă, ori în revărsarea de ape a desghețului!
„Modernitatea” e însă și aici represintată. În capul cătunului, nu pentru el, ci pentru drumul mare, se răsfață un număr de zidiri trainice și frumoase ale negustorului român din partea locului, care chiamă lumea la „rachiu japones”, mai scump, deci mai supțire decât cel obișnuit, și la „salonul de dans”, care e o șură cu fereștile sparte.
Cu satul ce urmează, Odobeștii, încep însă casele, mai bine clădite și mult mai bine îngrijite, ale vechilor locuitori, strânși în sate mai mari; coperișurile sânt de șindilă măruntă neagră; păreții drepți, mai înalți, sânt străbătuți de adevărate ferești luminoase; între stâlpii pridvorului de lemn se prinde ici și colo o poliță pe care se răsfață mașcatul cu florile îmbujorate, de un roșu catifelat, luminos, vesel.
