bucuria ei. De o parte și de alta a cărărușii pietroase, apărată cu parmaclâcuri de lemn, păreții nemărgenit de înalți ai stâncii pustii sprijină o șuviță de cer albastru-șters. Brazi detunați atârnă de-a lungul scoarței sure, cu jalnicele lor crengi uscate. lar în câte un loc ca prin minune un mândru fag hrănit de apa limpede își deschide brațele verzi, răstignit pe stânca dreaptă. Ca o amintire a pajiștilor mirositoare, a câmpiilor înflorite din locuri senine, câte un clopot vânăt se ițiește din smocul frunzelor mărunte.
Măreața temniță se deschide acum: e un ochiu de lumină, de verdeață. Dâmbovicioara se încălzeșște la soare, înainte de a pătrunde în grozăvia strâmtorii; apoi încă odată aceasta cuprinde în brațele ei zdrențoase de aspră stâncă cenușie. Acuma sântem liberi.
De la căsuța albă de colo, la capăt, se deschide un drum înverzit, care suie pe nesimțite la peșteră. O țărancă bătrână, adusă de spate și sfrijită pe oasele ei țapene, a adus lumânări; și pe lângă dânsa se adună, văzându-ne oameni de omenie, — căci altfel se tem de Nemții, de Ungurii cu vorba neînțeleasă și aspră, cari se sprijină în ciomege cu vârfuri de fier —, o droaie de copii. Înainte păzește un băiețel cu genunchile goale prin ițarii rupți, cu o cămășuică înflorită de arnici negre: și ce mai căciuloiu țuguiat pe părul lui bălan, tuns scurt! Apoi vin două fetișcane care mărturisesc că sânt în clasa a patra; cu cozile pe spate, o cămășuică înflorită mult în arnici negre și fotă roșie; și mai la urmă altă fetiță tot așa, cu ochii negri și părul bălan, zburlit și dârz, pe care celelalte o pumnesc pe ascuns fiindcă prea se amestecă în toate rosturile. Tocmai la capăt, unde, de-asupra scărișoarelor de lemn, se deschide înalta poartă ce pare săpată de mâni de om, se adauge o altă bătrână, grasă, roșie și vorbareță, care pornește
