Iată, cam la jumătatea drumului, cazanul Posadei, care amintește o zi ca aceia, de strălucită biruință ciobănească asupra boierilor mari ai străinătății cotropitoare. O groapă se rupe supt munți; colo în fund, unde strălucesc case albe, e Dâmbovița, care trece ușoară, limpede pe prundul curat; mai în față râpa goală, pustie, cu arbori și mărăcini. Odinioară prăpastia era împădurită, și, numai ca o îngustă crestătură răsbătea calea negustorilor pașnici, pe care acum, spre sfârșitul veacului al XIV-lea, ajunseseră a trece aspri ostași cu siguranța că au biruit și supus. Și, de-odată, dintre trunchiuri năpădiră săgeți fulgerătoare, și această furtună de ucidere împinse oameni și cai mai în adânc, tot mai în adânc la stânga, unde sânt cheile Dâmbovicioarei, strașnica strâmtoare prin care fuge sfios râulețul, ca o șopârlă ce lunecă pe coiful uriașului adormit. Din păreții înalți de pare că ajung cerul, căzu atunci strivitoarea ploaie a bolovanilor mâniei și răsbunării unui neam prea multă vreme călcat în picioare. Măciucile striviră țestele fudule. Cei ce se învredniciră de această primire abia mai găsiră, împuținați și acoperiți de răni, drumul de mântuire al Brașovului. Mărire ție, Posadă cu adâncurile răsplătitoare, care ne-ai ajutat să păstrăm pănă astăzi viața frumoasă, albă, bună care înflorește de-a lungul veacurilor pe munții și câmpiile noastre; mărire ție, mormânt de dușmani pecetluit cu roșia pecete a biruinții noastre!
Urmăm calea de stâncă înaltă, îngustă, întunecată în care, apoi, țăranii lui Vlad-Vodă, Muscelenii aceștia cu fața rotundă, ochii negri și trupul vânjos, au toropit pe Ungurii Măriei Sale puternicului Craiu Sigismund, care a fost apoi și împărat. Un val de aier rece ne lovește în față. E sufletul aspru al strâmtorii, precum Dâmbovicioara grăbită e seninul și
