Pagină:Nicolae Iorga - România mamă a unității naționale v.1.djvu/181

Această pagină nu a fost verificată

săgetare roșietecă de raze. Sânt opt ceasuri acuma, și răcoarea nopții stăpânește încă văzduhul limpede. De pe toate cărările și potecile izvorăsc în strada albă țăranii cu sumane negrii și cojocele cusute, țărance a căror bogăție de fluturi și podoabe e acoperită în parte de măntăli cafenii; unele dintre dânsele poartă ștrengărește pe albul fin al vălului ce li înfășură fața oacheșă o pălăriuță bărbătească. Caii trăsurii ce ne va duce la graniță, înhămați în lung. doi câte doi, scutură capetele copleșite de muști și de vespi veninoase, făcând să bodogănească tălăngile greoaie. „Domnul Avram”, — prin aceste părți oamenii se chiamă Avram, Moise, Sălăvăstru, Ghedeon, Aron, Izichil, — așteaptă pe capră, făcând să fluture în șagă largul biciu care pocnește îndemnător.

Strada pe care o urmăm se chiamă pe o placă de lemn „Strada Frontierei”, și ea urmează pănă în graniță, legându-se și cu șoseaua ce vine de, 1a Pitești. Acest minunat drum a fost mântuit în 1891 supt conducerea a doi ingineri români, antreprenorii fiind Italieni. El se razimă adesea pe puternice întărituri de piatră, străbate poduri desăvârșite și e apărat prin vergele de fier unde se deschid râpe. Nu e o linie care să se înfunde drept înainte între firele telegrafului, care aici are altă cale, ci, încolătăcindu-se ca o biciușcă răpezilă, el înfășură deal și munte cu panglica-i albă. În urmă nu-l mai recunoști în șuvița zburdalnică care se joacă prin funduri de văi și se prinde de gâtul aspru al stâncii; înainte, când îl vezi alergând nebunatec în veșnice rotocoale, nu-ți vine a crede că în curând vei fi colo sus pe înălțime. Aici, prin chefurile-i neașteptate, drumul însuși e o mare plăcere.

Soborul de uriași se ține și mai departe. În față, în urmă, la dreapta, la stânga, unde privești, fără o singură spărtură, — căci drumul se strecură și