al muncelelor, aceleași curți pline de toate cele de nevoie unei bune gospodării țărănești, aceleași fețe oacheșe, frumoase, cu ochii negri, mari, aceleași veșminte cu toate florile câmpului și stelele bolții. Înțelegi cum din acest Ținut de mândri oameni voinici, harnici, cuminți a putut să plece acum cinci sute de ani descălecatul, începutul unei țări.
„Drumul cel Mare” e o șosea foarte frumoasă, netedă ca șoselele Dobrogei; parmaclâcuri de fier, elegante, apără pe alocurea trăsurile sau drumeții înoptați de primejdia prăpăstiilor sau ale adâncurilor mlăștinoase.
Ele se strecură întăiu ca o panglică albă pe coasta muncelelor. Modâlcile, umflăturile, cazanele răsturnate înjghiabă la un loc aceleași coșcovituri uriașe ale scoarței de lut, nisip și pietricele albe. Deocamdată ele nu se deosebesc bine în țesturi gârbove, ci se învăluie necontenit cât cuprinzi cu ochiul. Dar veșmântul lor de catifea verde e mai sărac; ici și colo iese la iveală luturile și nisipurile galbene, roșieteca piatră de var, ba chiar colțuri de stâncă, unele mărunte, abia răsărite, altele puternice, țișnind sus în colți de piatră sură. În locul gardurilor ce hotăresc bine moșia, care e scumpă din multele jertfe ce a cerut, în locul livezilor cu crengile vinete de prune îngrămădite, se văd rămășițe încă bogate din vechea pădure seculară și tufișuri dese. Departe pe povârnișuri se desfac case albe, mici, ca niște flori sămănate pe pajiște. Mănăstirea Nămăiești se zărește, după vre-o jumătate de ceas de călătorie, într’o înfundătură, îmbielșugată în copaci, din mijlocul cărora se înalță copereminte roșii și trei turnulețe nouă.
Dâmbovița lunecă printre sălcii în fund, supt muncele strânse împreună, care abia lasă a trece a ceastă călătoare tânără și zglobie. Îndată mergem pe
