factori, cari la noi se cred nedreptățiți de lumea laică, își lasă ogorul nelucrat și rătăcesc pe unde nu e chemarea lor, lăsând subalterni fără direcție și o turmă fără păstor. Unde ni sânt oamenii de râvnă, oamenii de jertfă, binefăcătorii și gospodarii, aceia cari pot fi „sarea pământului”, dacă înțeleg ce trebuie să fie?
Episcopului de Argeș, între atâtea dregeri și înoiri, i s’a făcut loc în dosul palatului regal, unde se ridică o clădire ciudată, care poate fi asămănată și cu o casă de porumbei, și cu un turn de foc, și cu multe alte edificii practice. Sfinția Sa e în munți, la Turnu, o mănăstire al cării ctitor este. În palatul regal locuiește un bun bătrân, părintele arhimandrit, care stă aproape singur în aceste imense încăperi, supt paza lui Dumnezeu, căci a oamenilor lipsește cu totul. Protoiereul, un tânăr cult, preoții, cei câțiva călugări stau unul ici, altul colo, de amândouă laturile șoselei; paza lor e aceiași. Spre Curtea-de-Argeș, unde nu sânt soldați și fac strajă numai patru gardiști, duce șoseaua pustie care se învălește parcă de groază la căderea nopții. Când mă întorc, întovărășit de bunii miei oaspeți, e un desăvârșit întunerec, și din stelele care sclipesc departe-departe pare că picură frig. Un singur sătean trece, fără a face loc și fără a saluta pe cei doi clerici, dintre cari unul cere să fie respectat și pentru vrâsta sa înaintată. E poate vre unul dintre Țiganii ai căror strămoși au robit odinioară mănăstirii și cari alcătuiesc o oarecare parte din poporația foarte săracă a orășelului. La „otel”, un biet han primitiv într’un târg neobișnuit încă a primi, stăpânește același aier de singurătate murdară și tristă, care se mântuie, pe lângă case dărăpănate și biserici sprijinite în paiante, la acel aur de risipă din fundul șoselei.
