Armonia deplină stăpânește și înlăuntrul clădirii. Stâlpi înalți se ridică, sprijinind bolta; în față, catapiteazma închide intrarea sfântă a altarului. Chipuri de sfinți se înalță sus, în aurul fondurilor; jos se înșiră ctitorii, ale căror pietre de mormânt sânt acoperite, după nu știu ce obiceiu, cu perdele de catifea roșie cusută cu aur, în etichete a căror slovă nu e, adese ori, nici latină, nici cirilică, ci un fel de gotică apuseană. De o parte și de alta se văd: Regele Carol, care nu samănă de loc și n’are atitudinea smerită a unui ctitor aducându-și darul înaintea lui Dumnezeu, și Regina, al cării talent poetic e simbolisat printr’o atitudine de extas care nu întră, iarăși, în normele, bine statornicite, ale picturii bizantine sau bizantino-române[1]. Un înger stă lângă Regele; lângă Regina o madonă catolică, purtând pe Isus în brațe, pe când jos se văd crini. Nori încunjură pe cele două ființi cerești; nori cari, drept spuind, nu samănă a nimic.
Și cu aceasta orice cunoscător al vechii noastre arte, orice iubitor al frumosului și adevărului istoric, vine de la sine la aprecierea puțin admirativă a restaurării. E deosebire între un lucru care se învață, care se studiază și altul care se depune pe încetul în minte prin vederea necontenită a acelorași obiecte. Întipărirea în cașul d’intăiu poate fi mai conștientă, dar în celalt e mult mai adâncă, mai trainică. Pentru a reface o biserică de la care vremuri rele au răpit mult în desfășurarea lor, trebuie familiarisarea deplină cu biserici de acest fel, și mai trebuie o legătură intimă de amintiri, ce merg
- ↑ Astăzi rămășițile lor sânt acolo, ale amândurora, îmbrățișate recunoscător de bunul pământ al țării care e mai mult frământat cu oasele străbunilor noștri (1916). Și alături dorm regele Ferdinand și acea minune de frumuseță și inteligență, regina Maria (1939).
