cancelaria lui, dar pentru ai săi, dregătorii și arcașii și țăranii, Domnul Nicoară, Nicoară-Vodă.
O șosea prăfuită, între mici căsuțe urîte. În fund se vede un coperiș ce se încovoaie în arcade spre patru stâlpi albi, iar mai departe, în dreapta, niște turnuri ce par galbene și nu se deosebesc prin nimic. Arată a fi ale unei biserici destul de mari.
Dar iată că priveliștea se deschide. Trăsura se oprește înaintea unei bariere de lemn alb. Mă cobor, înaintez puțin, — și înainte-mi se desface supt cerul albastru, între înalte dealuri acoperite de păduri, printre care curge apa Argeșului, mănăstirea de la Argeș (nu de la Curtea-de-Argeș, cum se zice greșit astăzi).
Patru turnuri: două drepte, mai mari, urmându-se în lungime, pe când în lat se apleacă unul spre altul încă două, strâmbe. Împărțită în patru registre, osebite prin brâuri sculptate, biserica, spre intrarea căreia duce o scară îngustă, e de un desăvârșit echilibru al frumuseții. Așa au croit-o pentru Neagoe-Vodă și Doamna sa Despina, vlăstarea de Crai sârbești, meșteri de țară și străini la începutul veacului al XVI-lea, toată din frumoasă marmură albă.
Astăzi, după restaurarea d-lui Lecomte du Nouy, spre luminile și gustul căruia s’a dus stângăcia noastră barbară și veșnicul despreț de noi înșine, se văd pretutindeni fonduri de azur și flori de aur, păsări care ar fi să sune din clopoței când bate vântul (dar nu sună), coperișuri verzii deasupra turnurilor. La lumina soarelui, clădirea pare a se scălda într’un aur, care, când norii răpesc razele, se arată pe multe locuri negriu; pe alocuri șirloaiele ploii au luat cu ele albastru și aur, lăsând dungi întunecate pănă și în inscripția aurită-aurită a lui Neagoe-Vodă.
