noastre, are o formă neobișnuită la noi; ea desfășură, în șiruri de bolovani încadrați de cărămizi supțiri, linii de basilică bizantină, redusă la proporțiile sărace ale începuturilor Domniei muntene. Nicolae Alexandru-Vodă a înălțat-o, pe la 1350, pentru Mitropolitul nou ce adusese de la Măcin, pentru lachint Grecul. Meșteri din Constantinopol au întins o zugrăveală în stil mare, cu puternice figuri isolate, vânjoase, luptătoare, în cupola centrală ca și în altar, și astăzi, în 1915, ele au ieșit la iveală, prin ostenelile inteligente ale pictorului Norocea, de supt straturile de nouă picturi așternute rând pe rând în cursul a cinci sute de ani. Pe un stâlp din cele ce fixează trei împărțiri în lungul bisericii, ctitorul apare în armură de luptător, iar de-asupra ușii el se vede îngenunchiat, oferind prinosul evlaviei sale. Morminte mai nouă, din al XIX-lea veac, s’au așezat sfios în umbra umedă de la intrare[1].
Pe altă înălțime apare, părăsit, dar trezitor de vechi amintiri, care nu se mai pot desluși de nimeni, turnul de la Sân-Nicoară. Dacă, — și presupunerea nu pare fără temeiu —, Nicolae-Vodă, zis și Alexandru, de la care pănă astăzi s’a strecurat mai mult decât jumătate de mileniu, e acela care a sfințit ca biserică nouă, pentru iertarea păcatelor sale, pietrele ce se dărăpănă acum supt picăturile ploilor, în bătaia vânturilor reci de iarnă și în munca veșnic reînoită a buruienilor de ruină, — atunci acest străbun al șiragului Voevozilor mai noi se preface din slavoneasca moartă a epitafului său din biserica de la Câmpulung într’un viu Nicoară, Voevod și gospodar pentru Sârbii și Bulgarii din
- ↑ Astăzi, mulțămită arhitectului Cerchez, strălucita biserică e deplin salvată, spre admirația celor de acasă și a străinilor. Și d. Virgil Drăghiceanu a scos la iveală însuși trupul lui Basarab ctitorul (1939).
