vesel. Abia ici și colo spume, unde cursul se ciocnește de dinții de piatră ai solului: nici atâta zgomot și alergare zglobie ca la un torent din valea Prahovei. El trece liniștit înainte.
Ca râu însă. Ca torent crescut în lunile de primăvară sau de toamnă, e altul: un uriaș nebun, care smulge arborii, care leagănă bolovanii ca niște jucării, care izbește mânios zidurile mănăstirilor ce-i pun stavilă și amenință să rupă panglica de prunci acoperită de dungi de fier care formează drumul cel mare al timpului nostru. Dar aceste groaznice dovezi de putere nu le dă el, râul, din avântul izvoarelor sale, ci ploaia revărsată din norii darnici și torentul ce se naște dintr’însa. E o mare furie străină, trecătoare, pe urma căreia rămân apele plumburii, curgând lin pe prund, în albie îngustă, spre Dunăre, care se face așa de lată prin alte ape, din țări unde soarele iea mai puțin din râurile pământului.
Nici mănăstirile n’au o înfățișare întunecată potrivită cu amintirile ce se îndreaptă necontenit spre zidurile lor. Cozia lasă să se vadă un zid alb ciuruit de ferește, o cupolă acoperită cu tinichea, mai departe o altă biserică, părând mică. Mănăstirea aceastălaltă, Cornelul, al cării zid face parte din tunelul căii ferate, e mai neagră poale de fum decât de vechime. Cu toată bătrâneța lor, clădirile acestea puțin înalte, fără puterea de impresie a artei gotice, reparate de pe la 1830 înainte, albe, scânteietoare, sânt mai mult icoane zâmbitoare decât priveliști care să impuie și să răsune adânc în inimi.
Și muncelele, munții, sânt în același ton împăciuitor al sufletelor. Numai la Lotru vezi stânca goală, compusă din așezări paralele drepte sau oblice sau din linii întortochiate: galbenă, sură, roșie, ca în anumite părți de către Adriatică. Înainte pănăla Câineni, — două sate, în Argeș și Vâlcea, legate printr’un pod de fier —, pănă
