7. Pe Olt Cornetul.
Spre graniță. Calea ferată merge întăiu pe partea vâlceană a Oltului, se strămută dincolo în Argeș și revine iarăși, către sfârșit, în Vâlcea.
Oltul.. Ce idei mărețe nu deșteaptă el în mintea cui nu l-a văzut niciodată! Marele râu care dă numele unei țări, care desparte două climate, două înfățișări deosebite ale pământului nostru, „Oltul mare”, pe care-l trece Tudor din Vlădimiri, Oltul ale cărui „unde spumegate” bat, în poesia lui Alexandrescu, vechiul zid al Coziei lui Mircea Întemeietorul. Aștepți maluri prăpăstuite, sălbatece, hotar adânc tras de natura însăși, aștepți ape învălmășite, vuind, ciocnindu-se de malurile ce se năruie de loviturile îngrămădite.
Ei bine, nu. Chiar fără seceta care i-a îngustat atât de mult cursul, chiar fără arșița celor trei luni de lumină crudă, Oltul nu e „fluviul” visat de atâția dintre noi și cântat de poeți. El n’are un pat adânc rupt în pământ, și maluri romantice nu-l îngrădesc cu un farmec sălbatec. Măreția se află la noi numai în triumfala înaintare a Dunării împărătești sau în culmile de piatră goală ale celor mai înalți dintre Carpați. Numai acolo. Altfel natura românească e bogată, felurită, plină de farmec și de noutate, dar bună, prietenoasă, fără sublimități tragice, așa cum e și poporul; vioaie, schimbătoare și luminoasă ca și dânsul. Oltul are țermuri, nu maluri, o albie de prund, iar nu o surpătură a solului sau un întins pat pentru ape largi. Adâncimea-i nu înfioară, și sirene de ispită și nenorocire. Nereide mincinoase, nu pândesc în fundul întunecat al valurilor, ci numai păsări de apă, micuțe și neobosite, își răcoresc aripile în apele lui mai mult plumburii decât albastre sau de un verde
