Iarăși pe drumul ce nu se vede decât la câțiva pași, între înălțimi sămănate fără rânduială, pe lângă porumburi înalte, case de țară albe și perdele ușoare de pădure. Mergem, după întoarcerea la Costești, sat mare de munte, cu locuințile larg răspândite, spre Bistrița. De departe se vede catapileasma de munte supt care zace mănăstirea; sus, nori albi se scămoșează, îndesindu-se spre vârf, pe care-l acopăr cu bumbacul lor albicios.
Când ai văzut mănăstirea, ești chiar la poarta ei. Samănă cu Dealul, fiind și aceasta o cetățuie văpsită în galben, cu un puternic turn modern, cu o cupolă de metal care se vede departe. Și acum înoitorul e Știrbei-Vodă, dar, fiindcă Domnului îi plăcea să petreacă vara aici, la răcoare, nu numai că s’au înălțat clădiri înlinse pentru locuință, — odată era în ele școala de sub-ofițeri, iar astăzi orfanii învățătorilor învață clasele primare într’o parte a bogatelor încăperi —, dar și biserica a fost pregătită ca biserică a Curții.
În cei din urmă ani ai veacului al XV-lea, frații Craioveș ti, stăpâni ai șesului jiian și Bani olteni unul după altul, întemeiară Bistrița și paraclisul ei: cea d’intăiu trebuie să fi fost, ca bolnița Coziei, aceasta clădită după vre-o jumătate de veac; celalt păstrează și astăzi forma de căsuță purtând în brațe un pridvor. După stângerea neamului ctitorilor, Brâncovenii, înrudiți cu aceștia, au avut ocrotirea Bistriții, care păstra acele ziduri de cetate ce siliseră pe Mihnea-cel-Rău a întrebuința tunuri împotriva lor și din care se văd unele urme, alcătuite din bolovani și cărămidă tare, la margenea zidirilor de astăzi. Încă din 1683, cu cinci ani înainte de a fi Domn, marele întregitor al moștenirii de artă religioasă a trecutului Constantin Brâncoveanu, înoi Bistrița. Ea ținu astfel vre-o sută și cincizeci de ani. Reparația lui Știrbei
