impus de Antim Ivireanul noii arhitecturi religioase muntene. Din vechea zidire n’a rămas decât o piatră de mormânt de la 1570, și tot după ea s’au luat chipurile lui Radu-cel-Mare și Doamnei Cătălina, soția lui. El se înfățișează cu lungi plete buclate, într’o mantie de brocard roșu, blănilă cu samur, care cade peste un veșmânt verde, cu guler roșu, brâu roșu și mâneci împodobite cu adausuri roșii, și cu câte un șir de albe mărgăritare; cizme roșii, de coloare obișnuită la Împărații creștini ai Constantinopolei, îl încalță. Doamna, încununată, își înfășură capul și gâtul într’un lung văl alb; peste o rochie trandafirie e îmbrăcată mantia de brocard roșu, blănită cu samur.
Îndărăt pănă la capătul satului, apoi peste șinele trenului, peste cursuri de apă limpezi, care fug răpede pe prund, printre aceleași case de țesătură de lemn acoperită cu lut. Dealurile se țin de amândouă laturile. Către sfârșit, ele se acopăr de păduri, pe când în vale pasc nesfârșite turme de oi, care rup liniștit verdeața ierbei fragede. În fund, peteci de nori albi atârnă pe coastele munților albaștri ai Bistriții.
O perdea de arbori, care ascunde o pădurice, taie drumul. Și, când ai străbătut păduricea, ai în stânga coperemintele de șindilă ale mănăstirii Dintr’un lemn.
Odată bisericuța de lemn va fi fost în adevăr scobită într’un singur trunchiu de stejar uriaș. Matei Basarab o înoi apoi din zid, și pe urmă ea se prefăcu, după asămănarea bisericilor lui Brâncoveanu, prin dorința lui Ștefan-Vodă Cantacuzino de a întrece și în această privință pe nenorocitul său înaintaș. De atunci, din 1715, vin și frumoasele clădiri mănăstirești, cu bolți și stâlpi meșteșugiți.
