pietros, rupt în culmi cu zimții grosolani, te împiedecă să le vezi în șir.
Jiblea merge pănă în Olt. Case care nu samănă cu cele de la vale, bune case de lemn, cu negre acopereminte țuguiate, din șindilă îngrijit așezată, cu pridvor pe stâlpi și ferești luminoase. Biserica veche, încunjurată cu un zid jos, de bolovani, a fost clădită de iznoavă mai dăunăzi într’un chip încăpător și împodobit: ea se vede din depărtare cu păreții ei galbeni-deschis, cu turnu-i de zid.
Oltul curge între maluri nisipoase, sămănate numai ici și colo cu sălcii. El răsfrânge în valurile-i domoale jalea cerului noros, din care se scurge ploaia, mărunt, îndărătnic.
Pe malul celalt întri în strada Călimăneșlilor, care se întinde de-alungul apei. Clădiri țărănești cu copereminte întunecate, păreți albi și flori la rând în cerdace.
Ea trece pe lângă otelul băilor, clădit în stil elvețian, cu lunga fațadă împodobită din lemn, supt un munte înalt, râpos, în care se înfig arbori învălmășiți. Stânca goală răsbate pe alocurea, și aceiași stâncă-și rânjește lespezile pe malul argeșean, care e tot așa de înalt și acoperit cu același veșmânt trențăros de copaci tineri. Apoi un alt castel, și drumul merge necontenit printre vile cochete, printre pavilioane și locuri de adăpost. Țărani trec, pe jos și călări, — oameni uscați, negri, cu chică. E aici o Sinaie a Vâlcii, cu bolovani adevărați și fără foloasele ce vin pentru Sinaia Prahovei din reședința regală și din gospodăria darnică a Eforiei Spitalelor.
Urmăm o cotitură a Oltului, și, după un drum scurt pe șosea, Cozia se arată, cu cele trei turnuri ale ei și zidul alb, dres de puțină vreme, al clădirilor mănăstirești.
