345
7
Din această vieață locală romană, subt ocrotirea Bisericii, a rămas o rasă de o alcătuire cu totul deosebită de a vecinilor germani cari au înghițit așa de mult dintr’însa, rasă de oameni bruni, cu capul rotund, ochii negri și părul îmbielșugat[1]. Și a rămas un fel de vieață rurală care continuă și până azi.
Pe lângă unele cuvinte « culturale », verbele germane cu propoziții demontabile exercită o influență, ca trer aint = anziehen si trer our = ausziehen.
Pentru principalul scriitor roman, care urmează pe Ascoli, Peder Lansel, fost consul elvețian la Livorno, harta vorbitorilor de « dialecte ladine » merge dela Skt.-Gotthard până la Isonzo și Adriatica[2]. In ea se cuprind Friulanii, cei de la Udine, Gorizia și Gradis ca, — 50.000—, « grupa mijlocie », atacată de dialectul venețian, și cei 40.000 de « Retoromani », cari se urcă până la cei 1800 de metri de la « Apa Roșie » și de la San-Murezzan, adecă Skt.-Moritz al bogaților turiști și skiori. Până în secolul al XV-lea și Glarus făcea parte din această hartă[3].
Engadina, Engiadin’ota e Țara Pădurii (dela numele Innului, En, și dela gad = pădure; cf. Jiiul-de-sus și Pădurenii). Locuitorii, vre-o 12.000, sânt Engiadinais. Pământ sărac și rece; proverbul popular zice, despre bruma de acolo:
Engiadina, terra fina,
Scha nu fiiss quella pruina[4].
Ea se împarte în vschinaunchaes[5], « vecinanțe », sate. Vicus se păstrează deci, și vecinii noștri ar putea să vie, nu după apropierea locuințelor, ci după satele înseși. Cum noi am luat dela Slavi ulița, așa ei au împrumutat dela Germani giassa=Gasse. Dar din cantonul vechiu, chanton, cătunul nostru, ei iau, ca și Italienii, și indicația « colțului » (chantunera). Biserica e baselgia, unde sună clopotele, sains, « sunetele ».