4
342
dominat, în cetățile închinate Sfinților, ca în Dalmația și la Veneția (Sf. Vlasie, Sf. Marcu, etc.; Cuera e a sfântului Luciu) prin episcopi, de veche origine, ca, acolo, la Curia (Cuera, în limba « romană », Coira a Italienilor, cari, evident, au împrumutat forma Ladinilor, Chur sau Kur la Germani, cari au apucat încă sunetul primitiv), sau de creațiune misionară, în sfârșit și de impunere carolingiană.
La noi s’ar părea că, religia fiind în sama « popilor », dintre cari cei dela schituri îndepliniau rosturi episcopale de « chorepiscopi », adevărata autoritate ierarhică ar fi dispărut timp de mai multe secole. De fapt, nu e așa. Avem episcopii noștri dincolo de Dunăre. Acolo putea fi un Stat de alt caracter, din veacul al VIII-lea înainte, dar unitatea romanică pe ambele maluri ale Dunării se menținea prin această subordinare sufletească față de aceia din cetățile, care, de altfel, au păstrat pentru cei de pe râpa stângă vechile nume latine trecute prin prefacerile graiului nostru: Diiul, Nicopoia și Drâstorul.
Venind la orașul ladin, roman, din Elveția, curia înseamnă locul unde se dă judecata, ceea ce la noi se exprimă prin « Scaunul » judecății. Ea n’are a face cu Curtea noastră, care e de origine militară, dela cohortem, și până azi a « merge la curte » e a se duce unde este o clădire mare întărită; de unde și sensul ce-L are pluralul « curți »: « curțile » lui Vodă au devenit « Curtea » acestuia, cu toate accepțiunile ce se desfac pentru dânsa.
Episcopatul din Cuera e pomenit la 452 ca o fundațiune veche. Peste el, fără a-l clinti, trec năvălirile și dominațiile, venite din Sud sau din Vest. Aceiași familie de episcopi-prinți, a Victorizilor, se menține. Carol-cel-Mare însuși se pleacă înaintea episcopului, adăugind « comitatul » său la vechea organizare a episcopilor-praesides, dar la 831 episcopii izbutesc să rămâie singuri, cum fuseseră. Ei trebuie să primească însă o rupere de Italia prin subordonarea (pe la jumătatea acestui secol al VIII-lea) de Scaunul renan dela Maiența. Episcopul pierde autoritatea asupra abaților dela Disentis și Pfeffers, dar rămâne domn acasă la el și-și adauge în secolul al X-lea și valea Bregaglia.
