deosebite, chiar în această lume politică a României în care asemenea lucruri sînt un bagaj ce se dă ușor pe fereastă. Și, mai ales, cu „organizațiile” nouă, ca pentru sufragiul universal, adause la vanitățile legate de orice ființă omenească, fiecare ține să-și păstreze un loc pe care uneori a făcut așa de puțin ca să-l cîștige și să-l menție.
La Galați, între dîrzul Țoni și prietenul lui Take Ionescu, înzestratul și simpaticul avocat Caramfil, se trezise o concurență dușmănoasă pentru primul loc, care duse și la urîte discuții cu privire la dreptul de a întrebuința în alegeri semnul comun. Se putea crede, astfel, că la propunerea formală de fuziune, făcută de d. Grigore Filipescu, se va răspunde cu o prietenie sinceră și caldă? Unii dintre aderenții mei au cerut o alegere între takiști, cari ar fi primiți individual și, aceasta acceptîndu-se de comitet, cei jigniți astfel s-au îndreptat către d. Maniu, pe care nu-l cîntăriseră bine. Ei au cîștigat prin intrarea în partidul „regnicolar” putința de a participa la guvernele viitoare, dar mai ales ardelenii au dobîndit subvențiile unui Mironescu, unui Mihail Cantacuzino, apoi ziarul așa de răspîndit al activului Stelian Popescu și ceva din acea știință de a guverna care i-a ferit, în momente grele, de adevărate catastrofe.
